Skip NavigationIancuGuda.ro

Cum se fac banii în România?

În articolele anterioare am observat cum firmele active în România au lichiditate în creștere, dar numerarul este concentrat în rândul marilor companii. Trezoreria cumulată a tuturor companiilor active în România a crescut cu 65% în ultimul deceniu, de la 74 miliarde Lei (anul 2008) la 122 miliarde Lei (anul 2017). Totuși, problema este că două treimi din numerarul companiilor active în România este concentrat în rândul firmelor cu venituri >1.000.000 € (care reprezintă doar 6% din totalul firmelor active). Altfel spus, microîntreprinderile (94% din companiile active) au din ce în ce mai puțini bani! De asemenea, am demonstrat ca lichiditatea în creștere a marilor companii este datorată profitului superior companiilor mici, contrar mesajelor care acuză marile companii de evaziune fiscală și mutarea profiturilor în alte țări (promit să tratez acest aspect mult mai detaliat într-un material separat).

Un alt aspect al concentrării lichidității este distribuția sectorială: peste jumătate din lichiditatea raportată de întreg mediul de afaceri la finalul anului 2017 este concentrată în 5 sectoare — aproape 31 miliarde Lei în consum (comerț cu ridicata și amănuntul), construcții (14 miliarde Lei), servicii prestate companiilor (13 miliarde Lei), producția și furnizarea energiei electrice și termice (10 miliarde Lei). Fenomenul analizat diferă foarte mult din perspectiva distribuției regionale, diferențele fiind de 3–4 ori mai mari între extreme. Astfel, cel mai bine poziționate județe din perspectiva gradului de acoperire al datoriilor prin trezoreria disponibilă sunt Harghita, Argeș și Suceava, care înregistrează un nivel aproape de 20%. La capătul celălalt, județele care înregistrează cea mai slabă trezorerie sunt Mehedinți, Hunedoara și Teleorman, unde gradul de acoperire al datoriilor prin numerar este doar 5%, de trei ori sub media națională. De remarcat că București (53 miliarde Lei) și Ilfov (7 miliarde Lei) concentrează jumătate din trezoreria disponibilă la nivel național, acest lucru fiind cauzat de concentrarea numerarului la marile companii.

În acest articol, mi-am propus sa înțegem de unde vin banii. Cum se produce / obține acest numerar? Pentru a înțelege acest aspect, trebuie să știm că încasările și plătile unei companii se împart în trei canale:

Operațional

Suma de bani rămasă după plata salariilor, furnizorilor, taxelor la stat și dobânzilor la bănci, din sumele încasate de la clienți.

Aceasta este principala sursă intrinsecă de obținere a numerarului, specifică companiilor cu risc scăzut.

Investițional

Suma de bani netă din tranzacțiile de investiții pe termen lung (utilaje, echipamente, terenuri, clădiri), respectiv-încasări din vânzarea activelor deținute pe termen lung, plăți pentru achiziționarea activelor pe termen lung. De obicei, companiile puternice reușesc să se dezvolte datorită investițiilor, de aceea acest canal investițional înregistrează un numerar negativ.

Financiar

Respectiv suma de bani netă din tranzacțiile cu acționarii (încasări la momentul capitalizării / plăți la momentul distribuirii dividendelor) și băncile (încasări la contractarea unui credit / plăți la rambursarea principalului aferent creditelor contractate).

Haideți să vedem cum produc bani companiile active în România, analizând fiecare canal în parte:

Financiar:
acționari

Obțin companiile bani prin capitalizarea suplimentare adusă de acționari? Nu!

Dimpotrivă, așa cum am arătat în articolul Decapitalizarea companiilor românești (publicat pe 7 octombrie 2018), dividendele distribuite în anul 2016 reprezintă egalul dividendelor cumulate în perioada 2008–2015 și peste 30% comparativ cu profitul net consolidat în anul 2016, în timp ce anul 2017 înregistrează o dublare a dividendelor comparativ cu anul anterior și de două ori peste profitul cumulat în același an. Practic, aceasta determină o decapitalizare masivă a companiilor active în România, gradul de acoperire al activelor prin capitalurile proprii scăzând de la 35% (anul 2008) la doar 25% (anul 2017), respectiv cel mai scăzut din Europa. Rata de distribuire a dividendelor raportată la profitul obținut în ultimii doi ani (perioada 2016–2017) este aproape 200% (la fiecare 1 Leu profit se distribuie dividende de 2 Lei!

Financiar:
bănci

Obțin companiile bani prin contractarea de credite de la bănci? Nu prea!

Și aceasta nu este cauzată de bănci (cine nu vrea sa facă business), dar companiile active în România au un grad de bancabilitate foarte redus și un risc mare (pentru detalii, vezi articolul meu publict în data de 20 Mai 2018, Creditarea companiilor – încotro?). Așa cum am arătat în articolul publicat în 11 Noiembrie 2018 (Creditul comercial – aici sunt banii dumneavoastră!), soldul creditului bancar acordat tuturor companiilor a crescut foarte timid, de la 77 miliarde Lei în 2007, la 105 miliarde Lei în 2017 — vezi tabelul 2 din articolul respectiv.

Financiar:
investițional

Obțin companiile bani din vânzarea activelor? Blochează companiile bani pentru realizarea unor investiții importante pe termen lung? Analizând cifrele din ultimii ani, ambele variante nu sunt adevarate.

Cifrele pentru anul 2017 ne arată că nu s-a întampla mare lucru din perspectiva investițiilor realizate de mediul privat, care s-au situat la minimul ultimului deceniu. Astfel, așa cum am demonstrat în articolul publicat pe 23 septembrie 2018 — Cine (mai) face investiții în România? — valoarea tuturor activelor corporale de care dispun toate companiile active în România a scăzut de la 769 mld. Lei în 2016, la doar 707 mld. Lei la finalul anului 2017, în contextul în care investițiile noi pe termen lung care reflectă înnoirea activelor (eng. Capex = capital expenditures) au fost de aproape zece ori mai lente comparativ cu amortizarea (învechirea activelor datorită trecerii timpului). Practic, investițiile noi realizate pe parcursul anului 2017 au fost de doar 8,1 mld. Lei, de aproape zece ori mai puțin decât anul anterior, și cel mai scăzut nivel înregistrat în ultimul deceniu!

Dacă tragem linia pentru o primă rundă de concluzii, observăm ieșiri masive de capital pe canalul financiar, în timp ce canalul investițional nu prea a deranjat trezoreria companiilor. Astfel, singurul vinovat de serviciu a rămas canalul operațional. Oare companiile active din România au reușit să producă numerarul adițional din activitatea internă (profit monetar)? Aparent (la o analiză superficială), DA! În realitate (la o analiză mai detaliată, care urmează), nu!

Pentru a merge mai departe, cititorul acestui articol trebuie să știe că numerarul operațional (CFO) este format, la rândul sau, din trei componente (surse):

  1. [Sursa 1] EBIT + Cheltuieli Nonmonetare – Cheltuieli Dobândă X (1-t) – Impozit = această componentă înseamnă rezultatul operațional monetar după plata taxelor și dobânzilor la instituțiile de credit (ajustând cu deductibilitatea fiscală, acolo unde este cazul)
  2. [Sursa 2] – [∆(Creanţe) + ∆(Stocuri)]
  3. [Sursa 3] + ∆Furnizori

Note explicative:
CFO = eng. Operating Cash Flow, respectiv numerarul operațional net, sau încasări minus plăți operaționale;
EBIT = eng. Earnings Before Interest and Tax = Rezultatul din exploatare, respectiv (venituri exploatare – cheltuieli exploatare);
Cheltuieli Nonmonetare = sunt cheltuieli care nu se reflectă în întregime în plăți realizate în același exercițiu financiar cu respectiva cheltuială, respectiv — amortizare, deprecierea activelor, reevaluarea activelor circulante, provizioane pentru diverse riscuri, pierderi / câștiguri din expuneri valutare.

Pentru a determina cum au generat lichiditate companiile românești din activitatea operațională, de la momentul impactului crizei financiare pe plan local până în prezent, am calculat sursele de lichiditate operațională în funcție de cele trei componente descrise mai sus. Structura fluxului de numerar pentru fiecare an din perioada analizată este surprinsă în graficul următor, împreună cu o serie de indicatori care reflectă disciplina de plată a mediului de afaceri.

Tabelul 1

Structura fluxului de numerar 2007–2017

Analizând graficul și tabelul anterior, putem observa faptul că principala sursă pentru generarea numerarului operațional de către firmele românești este reprezentat de extinderea termenelor de plată la furnizori. Acest lucru se observă foarte clar pe fondul avansului soldului furnizorilor mai rapid decât cel al creanțelor și al stocurilor. Mai mult decât atât, numerarul astfel generat este mult inferior profitului operațional. Singurele excepții de la această regulă sunt:

  1. Anul 2010, în condițiile în care numerarul operațional (ajustat cu dobânzile nete și impozitele plătite) este cu 3% mai mare comparativ cu profitul operațional. În ciuda acestui fapt, numerarul respectiv a fost generat prin avansul soldului la furnizori (+47%) mai rapid decât cel al stocurilor și al creanțelor (+37%);
  2. Anul 2013, în condiitiile în care soldul furnizorilor a scăzut mai rapid (-43%) comparativ cu scăderea soldului creanțelor și al stocurilor (-29%, diminuarea acestora alimentând creșterea numerarului operațional).

Astfel, putem concluziona faptul că majoritatea companiilor active in România se încadrează într-una din cele două situaţii:

  1. nu înregistrează o lichiditate operațională suficientă, deoarece aceaasta este mult inferioară rezultatului din exploatare (CFO / EBIT este mult inferior pragului de 1);
  2. dacă numerarul operațional este în creștere, atunci acesta este alimentat prin extinderea nejustificată a termenelor de plată către furnizori, în sensul că acesta depășește durata cumulată de rotație a creanțelor și a stocurilor. Practic, se confirmă concluziile prezentate în primul capitol, respectiv faptul că firmele românești apelează cu precădere la creditul furnizor (creditul comercial prin extinderea termenelor de plată) pentru acoperirea nevoilor investiționale pe termen lung, sau cele financiare (rambursarea creditelor la bănci, plata unor dividende, sau acoperirea unor pierderi alimentate prin creșterea nejustificată a cheltuielilor!).

Concluzionând, într-o singură propoziție, majoritatea companiilor din România nu au bani, sau, dacă au bani, aceasta se întâmplă datorită (sau, din cauza, depinde din ce perspectivă privim) extinderii termenelor de plată către furnizori. Consecința acestei concluzii este următoare – vulnerabilitate!

Atunci când companiile nu au bani, sunt vulnerabile la șocuri externe! Atunci când banii sunt conservați prin extinderea termenelor de plată la furnizori, interdependența între companii crește și aceasta amplifică riscul sistemic. Deci, viteza de propagare a șocurilor negative este mult mai mare, iar microîntreprinderile (94% dintre companiile active în România) sunt mai vulnerabile! Exact atunci când nimeni nu avea nevoie de așa ceva (în special microîntreprinderile), urmează efectele puternic negative cauzate de modificările fiscale recente (în special taxa excesiv de mare aplicată activelor sectorului bancar, care va determina creșterea costului de finanțare).