Călin Georgescu a declarat în repetate rânduri că statul român va prelua, sub conducerea lui dacă este ales Președinte, 51% din orice multinațională. Întrebat ce vor face circa 2 milioane de români care lucrează la aceste companii, Călin Georgescu a răspuns sec: „La stat sau la cele românești”. Fără să detalieze: care companii românești? Care se vor crea unde? Cum? Când? Sau, alte întrebări mai importante: ce ne face să credem că statul român poate gestiona mai eficient aceste multinaționale, care au beneficiat de cele mai moderne tehnologii, practici internaționale de management și experiență de peste un secol adunate pe plan internațional? Dimpotrivă, realitatea ne demonstrează că majoritatea companiilor deținute de stat sunt ineficiente, înregistrează pierderi și nu beneficiază de guvernanță corporativă pentru transparență și competitivitate. Gândirea lui Călin Georgescu ne întoarce în comunism, când statul controla totul, dar era sărăcie generalizată.
Până acolo, însăși implementarea planului de a prelua 51% din companiile străine presupune un efort financiar imens care va arunca țara în colaps, și va fi plătit indirect tot de sectorul privat prin taxe și inflație. Explic toate acestea cu trei argumente banale și simplu de înțeles, ca să vedeți cum această decizie falimentează și blochează o țară întreagă, deși pentru unii sună „bine, puternic și patriotic”…
① Care este efortul bugetar?
Analizând situațiile financiare aferente anului 2023 pentru cele mai mari 1000 de companii multinaționale active în România, acestea înregistrează venituri de 1.300 mld. Lei (aproximativ 50% din totalul de 2.525 mld. Lei venituri raportate de toate companiile active în România). Evident, preluarea acestor companii nu poate fi făcută printr-o confiscare brutală, deoarece ar încălca dreptul de proprietate privată prin naționalizare, o decizie neconstituțională care ar echivala automat cu ieșirea din Uniunea Europeană, Schengen și izolare economică completă. Aici intervine provocarea majoră: cât costă să cumperi 51% din multinaționalele active în România? La un calcul simplu și rapid, ENORM și INACCESIBIL pentru bugetul public. O evaluare rapidă a celor mai mari 1000 de multinaționale este elocventă, analizând trei parametri clasici în evaluarea companiilor:
- EBITDA mediu al acestor multinaționale active în România este de 20%, deci 260 mld. Lei exprimat în valoare absolută. Aceasta reflectă valoarea adăugată generată de companii, ceea ce determină prețul de achiziție aplicând un multiplicator care diferă de la o industrie la alta, de la 5–7 pentru zona industrială până la 14–15 pentru servicii sau tehnologie, rezultând o medie de 10 multiplicator EBITDA pentru valoarea companiilor.
- Multiplu EBITDA (10) – Datoriile Financiare nete (550 mld. Lei / 2023): cel mai simplu calcul rapid pentru evaluarea acestor companii este folosirea multiplicatorului mediu de 10, aplicat la valoarea absolută a EBITDA pentru 2023 de 260 mld., din care deducem datoriile financiare de 550 mld. Lei (sume datorate către bănci, leasing sau companii din grup minus trezoreria netă). Rezultă astfel o valoare de circa 2.050 mld. Lei (10 × 260 – 550) a celor mai mari 1000 de multinaționale din România (medie de circa 2 mld. Lei / multinațională).
- Preluarea deci a 51% din aceste companii presupune un efort bugetar total de aproximativ 1000 mld. Lei. Dacă ne imaginăm că plata s-ar face cu tranșe egale în 5 ani, rezultă un efort bugetar anual de 200 mld. Lei. Suma reprezintă circa 12,5% din PIB-ul pentru anul 2023 (1.583 mld. Lei), un efort bugetar imposibil de acomodat peste deficitul actual de 8% din PIB. O țară ca România NU își permite să acomodeze 20% deficit bugetar din PIB în fiecare an pentru următorii 5 ani, deoarece proiectează o datorie publică raportată la PIB de peste 150% până în anul 2030. Ca să înțelegeți de ce așa ceva este NEFINANȚABIL și echivalent cu FALIMENTUL total, imaginați-vă că astăzi avem o datorie publică de circa 55% din PIB, cu un deficit fiscal de 8%, și deja plătim cele mai mari dobânzi din UE pentru împrumuturile pe 5 ani (circa 7,4% în decembrie 2024). Să nu uităm, riscul de țară al României este BBB- (Standard & Poors și Fitch), respectiv Baa3 (Moody’s), ceea ce înseamnă ultima clasă recomandată investițiilor. În limbaj simplu, orice derapaj fiscal ne aruncă în zona nerecomandată investițiilor, adică NU mai avem acces la finanțare externă. Iar creșterea deficitului fiscal la 20% și a datoriei publice la peste 150% din PIB până în 2030 nu este „orice derapaj fiscal”… este faliment total al statului român, implicit al nostru tuturor. Singura soluție imaginară prin care poți să finanțezi așa ceva este prin suprataxarea mediului privat și a poporului român, ceea ce generează cel mai negru coșmar istoric al tuturor economiștilor: inflație (creștea accelerată și generalizată a prețurilor) și recesiune (șomaj și scăderea salariului). Deci, stăpâni pe țară și resursele noastre, dar extrem de săraci. Ce „iubitor de glie” și „patriot adevărat” își dorește așa ceva pentru poporul lui?
② Câți oameni își pierd joburile?
Așa cum am menționat, circa 2 milioane de români lucrează la aceste multinaționale, respectiv jumătate din angajații în sectorul privat. Mai mult, salariul mediu net înregistrat de multinaționale în 2023 se apropie de 7.000 Lei, ceea ce este cu 34% mai mult decât media înregistrată la nivel național. Unde vor lucra acești români? La ce companii? Și, dacă prin absurd statul român va prelua 51% din toate multinaționalele active în România (spun absurd din cauza argumentelor explicate la punctul anterior), ce ne face să credem că statul român poate fi un administrator mai eficient decât 1000 de multinaționale care provin cu o cultură de eficiență, management, competitivitate și tehnologie dezvoltată în peste 100 de ani și 100 de țări la nivel mondial, cu cei mai calificați oameni din ultimul secol?
Evident, realitatea ne contrazice. Companii precum CFR, Tarom, Metrorex sunt doar câteva companii deținute majoritar de stat și administrate extrem de prost, cu pierderi din fiecare an în ultimele trei decenii. În realitate, sunt doar câteva excepții, care se pot măsura pe degetele de la o singură mână, cu firme de stat profitabile și solide, iar acestea se datorează unor poziții de monopol sau strategice în piața unde acționează (ex.: Hidroelectrica, Nuclearelectrica, Romgaz). Restul companiilor de stat sunt falimentare, dar ținute pe aparat din bani publici.
Cel mai probabil același lucru se va întâmpla și cu multinaționalele preluate de statul român, în scenariul absurd imaginat de Călin Georgescu. Deci, este o naivitate și greșeală colosală să presupunem că cei 2 milioane de români vor lucra în continuare, pe aceleași salarii, la companiile respective. Majoritatea vor fi disponibilizați sau vor vedea salariile lor diminuate. Ajungem la aceeași concluzie de la punctul anterior: colaps economic, sărăcie și faliment bugetar.
③ Argumentul „suprem” — multinaționalele nu fac profit în România
În primul rând, profitul este irelevant ca impact fiscal, contează doar 6% în veniturile statului (29 mld. impozit profit din 452 mld. Lei venituri publice în 2023). Niciodată orice au făcut aceste multinaționale nu a fost privit cu ochi buni de către politicienii suveraniști extremiști. Dacă au înregistrat profit prea mare, nu este bine deoarece au prețuri mari suportate de poporul român și „storc resursele românești” și scot profitul din țară cu dividende. Dacă au profit prea mic deoarece au cheltuieli cu investițiile, multinaționalele au fost acuzate că își mută profitul din țară.
În realitate, ne concentrăm atenția asupra unui indicator irelevant. Pentru a demonstra acest lucru, haideți să analizăm scenariul unui profit brut „corect” al multinaționalelor, respectiv 8% cât este media la nivel național înregistrată de firmele românești. Aplicând acest procent de 8% la veniturile de 1300 mld. Lei în 2023, ar fi plătit impozit profit 16% × 8% × 1300 mld. = 16,6 mld. Lei… în realitate multinaționalele active în România au plătit un impozit de profit de 12 mld. Lei în 2023… deci rezultă o diferență ipotetică maximă de 4,6 mld. Lei, aproximativ 1% din veniturile statului de 452 mld. Lei în 2023. Nu vedeți că este absurd acest argument cu impozitul pe profit mutat de multinaționale în alte țări? În cel mai bun caz, vorbim de un impact bugetar de maximum 1% venituri la stat. NU aici este miza și cheia întregii discuții. Atenția trebuie orientată pe restul taxelor și impozitelor plătite către bugetul public.
Adevărul este că aproximativ 80% din banii de la buget sunt încasați din contribuții pe salarii, TVA, accize. Acolo multinaționalele contribuie masiv, deoarece au foarte mulți angajați (2 milioane) plătiți cu 34% peste media din România. Dacă analizăm veniturile totale (impozit profit, venit, contribuții muncă, TVA și accize), adevărul este că multinaționalele contribuie cu aproape 50% la toate veniturile încasate la bugetul public. Dacă analizăm și efectele indirecte, probabil impactul pozitiv al multinaționalelor este mult mai mare, deoarece:
- Au plătit contribuții (pensii și sănătate) și impozit venit salarii de 110 mld. Lei în 2023. Practic, 3 milioane de pensionari (din cei 5,3 mil.) încasează pensia lunară de la contribuțiile plătite de multinaționale.
- Au înregistrat venituri de 1300 mld. Lei, cu achiziții de la furnizori de 780 mld. Lei, din care 429 mld. Lei achiziții din România de la companii românești.
- Printre furnizorii multinaționalelor sunt și companii românești, care au încasat venituri de 429 mld. Lei, plătind la rândul lor salarii de 60 mld. Lei (bani care se duc în economie).
- Investiții pe termen lung, achiziții de utilaje, echipamente, clădiri, terenuri, etc. — realizate de circa 100 miliarde lei doar în ultimii 5 ani (2020–2024), rezultând o medie de 100 milioane Lei / multinațională.
Aceste companii au venit să construiască împreună și alături de ecosistemul de afaceri din România. NU să distrugă, să exploateze resursele românești, să ne sărăcească ori să ne dezbine. Toate aceste beneficii economice se văd pe tot lanțul, iar prosperitatea adusă de aderarea la UE până în prezent este incontestabilă: salariul MEDIU și MINIM au crescut între 2007–2024 de 5 ori (deci cu 400%), într-un ritm de aproape 3 ori mai accelerat decât creșterea totală a prețurilor în aceeași perioadă (142%). Izolarea de UE, NATO, Schengen înseamnă sărăcie. Am fost acolo înainte de ’89, nu mai vrem să ne întoarcem. NICIODATĂ!
