În articolele anterioare am ridicat un semnal de alarmă foarte important — companiile active în România nu au făcut decât să-și conserve nivelul activelor corporale în ultimul deceniu. Incertitudinea fiscală, instabilitatea politică și contextul impredictibil privind salarizarea muncii au alimentat mult conservatorism în rândul companiilor pe parcursul ultimilor ani, care au preferat să adopte o strategie de tipul „stai și vezi”.
Ceilalți (restul țărilor, în special cele emergente și în curs de dezvoltare) nu stau, reușind să atragă investiții importante (vezi investiția din vara anului curent inițiată de grupul auto BMW în valoare de 1 miliard de € într-o nouă fabrică din Ungaria, care reușește să genereze peste 1.000 de locuri de munca la numai 80 km de Oradea).
Pe lângă problema investițiilor minime, este important să privim și structura de finanțare a companiilor active în România, respectiv de unde iau firmele banii? În acest articol mi-am concentrat atenția asupra acestei întrebări, analizând evoluția structurii de capital aferente companiilor active în România în ultimul deceniu. Am încercat să răspund la această întrebare în trei etape:
- Care este evoluția structurii de capital (mixul dintre capitaluri proprii și datorii externe)?
- Care este evoluția structurii datoriilor (sursele externe pentru atragerea finanțării)?
- Care sunt implicațiile acestor evoluții?
Pentru a răspunde la aceste întrebări, am eliminat efectul de supraviețuire precum și cel de regenerare:
- Pe de o parte, întreruperea activității unor companii importante poate cauza scăderea capitalurilor înregistrate la nivel sectorial, deși firmele rămase raportează capitaluri în creștere (efectul de supraviețuire);
- Pe de altă parte, înmatricularea unor companii mari (multinaționale) care înregistrează capitaluri semnificative din primul an poate determina creșterea capitalurilor înregistrate la nivel sectorial, deși restul firmelor active rapoarteaza venituri în scădere (efectul de regenerare).
Evoluția structurii de capital
… a tuturor companiilor active în România în ultimul deceniu reflectă o creștere a gradului de îndatorare în paralel cu diminuarea finanțării din surse interne (capital social și profituri reinvestite).
Astfel, deși nivelul datoriilor raportate de toate companiile active în România a crescut în ultimul deceniu cu aproape 60% (de la 605 mld. Lei în anul 2007 la 965 mld. Lei în anul 2018), capitalurile proprii au rămas aceleași (351 mld. Lei în anul 2008 și doar 375 mld. Lei în 2018). Astfel, gradul de îndatorare al companiilor active în România a crescut de la 65% (2007) la 72% (2018).
Tabelul 1
Evoluția structurii de capital
Sursa: Ministerul Finanțelor Publice, ONRC, BPI, date prelucrate de către autor
Graficul 1
Structura de capital
Nivelul maxim al datoriilor înregistrat în perioada 2011–2012 este explicat de numărul foarte mare al companiilor intrate în insolvență în perioada respectivă (aprox. 25.000 de insolvențe / an, maximul ultimului deceniu)
Structura datoriilor indică o creșterea a gradului de interdependență dintre companii și amplificarea riscului de contagiune
Mediul de afaceri a transferat în ultimii ani o parte semnificativă a creditului bancar către cel comercial (credit furnizor), acest lucru fiind de natură să intensifice relațiile între companiile private deoarece comportamentul a fost unul generalizat.
Astfel, conform cifrelor prezentate în tabelul și graficul următor, nivelul creditului acordat de către întreg sectorul bancar companiilor private a fost de 77 mld. Lei în anul 2007, crescând cu doar 33 de mld. Lei pană în anul 2018, la 110 mld. Lei. Spre deosebire de acesta, creditul comercial, reprezentat de suma tuturor soldurilor furnizorilor pentru toate companiile active, s-a dublat în perioada analizată. Pe fondul acestor modificări structurale din economie, efectul de contagiune și propagare a unor șocuri negative de la o companie către alta fiind mult mai mare în prezent, comparativ cu perioada dinaintea crizei financiare anterioare. Practic, intrarea unei companii în insolvență generează, în momentul de fată, un șoc negativ dublu către furnizori (reprezentând intensitatea extinderii termenelor de plată între companii în ultimii zece ani), compartiv cu cel înregistrat în anul 2008. Fenomenul este observat în practică atunci când un client îți spune că nu își poate plăti factura deoarece el, la rândul lui, nu își incasează creanțele de la clienții săi (clientul clientului tău are o problemă).
Bănuiesc că regăsesti foarte des acest motiv invocat din partea clienților tăi, deoarece neîncasarea facturilor de la clienți a devenit principala cauză pentru întârzierea la plată a furnizorilor.
Tabelul 2
Evoluția structurii datoriilor (mld. Lei)
➊ Sold credite acordate companiilor (mld. Lei)
➋ Sold furnizori comerciali (mld. Lei)
➌ Alte datorii (fiscale, entități afiliate)
Graficul 2
Structura datoriilor companiilor
Sursa: MFPMFP Ministerul Finanțelor Publice, ONRC, date prelucrate de către autor
Acestă analiză demonstrează o problemă importantă — subdezvoltarea pieței de capital și a fondurilor și penetrarea redusă a fondurilor de investiții private. Să sperăm că recenta promovare a pieței de capital din România la statutul de piață emergentă secundară va aduce plusul preconizat de lichiditate și vizibilitate, ceea ce ar trebui să stimuleze mai mulți antreprenori să-și listeze companiile la bursă!
Dar ce se întâmplă cu băncile și de ce joacă acestea un rol atât de redus în finanțarea companiilor? Într-un articol anterior (Creditarea companiilor – încotro?) am explicat principalele trei cauze care determină plafonarea intermedierii financiare în țara noastră, respectiv:
- Bancabilitatea redusă a companiilor active în România, în sensul că situația financiară a acestora nu le califică pentru accesarea unui credit. Practic, doar 15% din companiile active sunt bancabile;
- Preferința companiilor pentru finanțarea alternativă, mai ieftină și mai ușor de obținut, cu orientarea companiilor mici catre creditul furnizor și a marilor firme catre finanțarea de la companii afiliate (parte din același grup);
- Cadrul fiscal impredictibil, care a descurajat mediul de afaceri să-și asume proiecte importante de investiții pe termen lung. Astfel, companiile preferă să stea pe bani și să se finanțeze prin trezoreria internă alimentată de extinderea termenelor de plată către furnizori.
Care sunt implicațiile acestor evoluții?
- În primul rând, creșterea gradului de îndatorare și diminuarea capitalizării face ca firmele active în România să fie mai vulnerabile la fluctuația costului de finanțare și accesul la resursele externe;
- În al doilea rând, extinderea termenelor de plată către furnizori alimentează creșterea gradului de interdependență dintre companii și amplificarea riscului de contagiune;
- În al treilea rând, companiile active în România își pierd independența financiară din cauza capitalului de lucru negativ. Mai exact, soldul datoriilor pe termen scurt a depășit nivelul activelor circulante în fiecare din ultimii trei ani, aspect care nu era valabil acum zece ani. Practic, resursele financiare obținute după vânzarea tuturor stocurilor, încasarea tuturor creanțelor și trezoreria disponibilă nu sunt suficiente pentru a acoperi nivelul datoriilor pe termen scurt. Aceasta înseamnă că firmele active în România și-au pierdut independența financiară deoarece sunt dependente de rostogolirea datoriilor pe termen scurt, aspect (necesar) pe care nu îl pot controla.
Deci, cu ce „armată” concurăm în războiul comercial foarte competitiv al afacerilor moderne? Cu firme fragile la fluctuația costului de finanțare, vulnerabile la riscul de contagiune pe canal comercial și dependente de rostogolirea datoriilor pe termen scurt pentru că și-au pierdut independența financiară?! Voi ce șanse credeți că avem?În articolul următor o să vedem distribuția îndatorării companiilor în funcție de câteva repere interesante — sectorul de activitate, senioritate, regiune. Pe curând!
